..:::Designul personajelor:::..

Proporţiile corpului în anime provin de la cele ale corpului uman. Înălţimea capului este considerată baza proporţiei. Acestea pot varia, cât timp restul corpului rămâne proporţional. Cele mai multe personaje au o înălţime de 7-8 capete, în timp ce înălţimile extreme sunt situate în jurul a 9 capete.[19]

Variaţiile proporţiei pot fi moderate. Caracteristicile personajelor chibi sau super deformate prezintă un corp mic, disproporţionat, comparativ cu capul. Câteodată anumite părţi ale corpului, cum ar fi picioarele, sunt alungite sau scurtate. Cele mai multe chibi au o înălţime de 2 până la 4 capete. Unele lucrări anime cum ar fi Crayon Shin-chan ignoră aceste proporţii. Este destul că indică un desen vestic. Exagerările sunt evidenţiate de creşterea proporţiilor unor părţi ale corpului.

Stilul de desenare al personajelor cu ochi mari este comun în anime şi manga. Osamu Tezuka a fost inspirat de trăsăturile exagerate ale personajelor de desene animate americane precum Betty Boop, Mickey Mouse, şi Bambi al Disney.[3][20] Tezuka aflase că ochii mari permit presonajelor să arate emoţii distincte. Când Tezuka a început să deseneze Ribbon no Kishi, prima serie manga pentru fetiţe, acesta a exagerat mărimea ochilor în continuare. Într-adevăr, prin Ribbon no Kishi, Tezuka a iniţiat un format stilistic care va fi urmat mai târziu de artiştii shōjo.
Desen al unui ochi în anime

Culoarea este dată ochilor, particular corneei şi puţin fundal. Acesta din urmă este obţinut prin aplicarea unor umbre variabile ale culorilor. În general, un amestec de umbră uşoară, ton de culoare şi o umbră mai intensă este folosit.[21][22] Antropologistul cultural Matt Thorn afirmă că animatorii japonezi şi cei care audiază anime-ul nu percep asemenea ochi stilizaţi ca mai mult sau mai puţin străini[23]

Totuşi, nu toate anime-urile au personaje cu ochi mari. De exemplu, Hayao Miyazaki este cunoscută pentru personajele sale realiste, care au păr cu culori reale şi care nu au ochii mari.[24] În plus, mulţi producători au fost cunoscuţi pentru utilizarea ochilor mai mici. Acest design se apropie de arta japoneză tradiţională. Unele personaje au ochi şi mai mici, reprezentaţi prin puncte negre. .

O întreagă varietate de expresii ale feţei sunt folosite de personaje pentru a exprima stări emoţionale şi gânduri.[25] Anime utilizează un set diferit de expresii faciale comparativ cu cel al animaţiei vestice.
8 expresii faciale în anime

Alte elemente stilistice sunt de asemenea comune; deseori în anime-urile comice, personajele şocate sau surprinse vor interpreta o „lovitură frontală”, prin care vor indica o expresie exagerată. Personajele mânioase pot avea un efect al unei „vene” sau „stressmark”, unde liniile pulsatorii reprezentând venele vor apărea pe frunte. Femeile nervoase pot lua un ciocan de nicăieri şi să lovească pe oricine cu el. Personajele masculine pot să aibă sângerări nazale în prezenţa unei femei iubite. Acest concept este datorat grabei sângelui spre faţă într-o îmbujorare exagerată.[26] Personajele ruşinate pot să producă fie o picătură masivă de sudoare[27] (care a devenit unul din stereotipurile cele mai recunoscute ale anime-ului) sau să se producă o îmbujorare vizibilă sub nivelul ochilor, în special ca o manifestare a sentimentelor romantice reprimate. Unele anime-uri, care au subiect politic sau alte subiecte serioase au abandonat aceste trăsături, cum ar fi Gundam Wing şi Teknoman.

Tehnici de animaţie

Anime-ul este bazat pe animaţia tradiţională. În timp ce anime-ul este considerat o parte separată de desenele animate, anime încă mai utilizează multiple imagini statice în succesiune rapidă pentru a produce efectul vizual animat. Ca toate animaţiile, producţia începe cu storyboarding, dublajul, designul personajelor, etc. mai sunt aplicate. Cu îmbunătăţiri ale tehnologiei computerizate, animaţia computerizată măreşte eficienţa întregului proces de producţie.

Anime este de obicei considerată o formă de animaţie limitată. Asta înseamnă că stilistic, chiar şi în producţii mai mari convenţiile animaţiei limitate sunt utilizate pentru a păcăli ochiul să creadă că vede mai multă mişcare decât este. Multe din tehnicile acestea sunt folosite când se lucrează cu limite bugetare.

Unghiul camerei, mişcarea acesteia şi luminozitatea joacă un rol important în scene. Regizorii au de obicei discreţia determinării privirii unghiulare pentru scene, particularizând la fundale. În adiţie, camera unghiulară arată perspectiva. Aceştia pot să aleagă efecte cinematografice, precum zoom, prim-planul şi vederea panoramică.